Relația dintre ideea poetică și mijloacele de expresie – subiectul II, bacalaureat
Relația dintre ideea poetică și mijloacele de expresie
SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)
Comentează textul de mai jos, în minimum 50 de cuvinte, evidențiind relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice.
Nu mai zăresc și-aș sta să mai ascult,
Poteca merge încă mult?
Și cine-ar fi croit-o prin mohor
Pentru un singur călător?
Nici apele, nici vântul n-o-ntrerup.
E pas de sfânt, e pas de lup?
Se duce, doar se duce și nu vine,
Cărare-aleasă numai pentru mine.
De când o umblu, fără de răscruce,
Nu vreau să merg și ea mă duce.
M-aș odihni… Secundă cu secundă
Poteca înapoi mi se scufundă.
Tudor Arghezi, Nu mai zăresc…
Notă
Pentru conținut, vei primi 6 puncte, iar pentru redactare, vei primi 4 puncte (utilizarea limbii literare – 1 punct; logica înlănțuirii ideilor – 1 punct; ortografia – 1 punct; punctuația – 1 punct).
În vederea acordării punctajului pentru redactare, răspunsul trebuie să aibă minimum 50 de cuvinte și să dezvolte subiectul propus.
Relația dintre ideea poetică și mijloacele de expresie
Vezi în materialul următor (2 pagini) planul compunerii și realizarea ei.
[pdf-embedder url=”https://www.meditatiilaromana.ro/wp-content/uploads/2020/06/ideepoet_expres.pdf” title=”Idee poetică – mijloace de expresie”]
Poezia „Nu mai zăresc”, de Tudor Arghezi este un text liric pe tema destinului, structurat în șase distihuri. Eul liric apare în ipostaza – bogată în semnificații – a călătorului descumpănit de drumul pe care merge.
Substantivul „potecă” pare a fi cuvântul-cheie al textului. El apare direct în prima și ultima strofă, dar îl întâlnim și în celelalte strofe, fie ca subiect subînțeles, (în strofa a patra), reluat prin apoziția „cărare”, fie înlocuit de formele pronumelui personal de persoana a III-a „o” și „ea” (în strofele a II-a, a III-a și a V-a). E o potecă înzestrată cu atribute ciudate, dacă citim cuvântul în sensul lui propriu. Ea este croită pentru un singur călător și îl poartă pe acesta împotriva voinței lui („Nu vreau să merg și ea mă duce”), are o singură direcție („doar se duce și nu vine”) și se scufundă în urma omului care pășește pe ea („Secundă cu secundă/Poteca înapoi mi se scufundă.”). Este evident că substantivul „potecă” nu e folosit cu sens propriu, ci cu sens figurat. El pare a fi o metaforă pentru viața omului, care curge într-o singură direcție și nu se întoarce niciodată. Arghezi dezvoltă această metaforă pentru a transmite gânduri și sentimente tulburătoare despre existența omului. Omul nu are niciodată control asupra vieții sale, nu știe cât aceasta va dura, spune strofa întâi:
„Poteca merge încă mult?”
Omul trece prin viață singur, neputând să înțeleagă dacă aceasta are vreun sens, dacă face parte dintr-un plan universal:
„Și cine-ar fi croit-o prin mohor
Pentru un singur călător?”
Constatarea trecerii vieții este plină de tragism, redat cu forță și simplitate prin repetiția verbului „se duce” din strofa a patra:
„Se duce, doar se duce și nu vine”
Revolta omului împotriva destinului implacabil este inutilă:
„Nu vreau să merg și ea mă duce.”
Finalul este nemilos: viața nu se mai întoarce, drumul nu mai poate fi parcurs încă o dată, el se surpă în spatele călătorului:
„… Secundă cu secundă
Poteca înapoi mi se scufundă.”
În tot, poezia exprimă o viziune de om ajuns la finalul vieții, un om obosit și debusolat, plin de nedumeriri și întrebări, singur într-un univers tăcut și incomprehensibil. Oboseala existențială este sugerată de verbele pe care și le atribuie eul liric în incipitul și finalul poeziei: „aș sta” și „m-aș odihni”. Sunt verbe la condițional-optativ prezent transmițând dorința de repaus a omului obosit de viață. Simplitatea poeziei – și ca figurație artistică, și ca prozodie – provine din bogăția filonului semnificativ al metaforei centrale: poteca. Poetul nu mai are nevoie de alte accesorii stilistice, trebuie doar să exploateze eficient metafora potecii. Simplitatea poeziei face ca gândurile și sentimentele transmise să pară firești și cu atât mai autentice. Atmosfera generală a poeziei este de peisaj pustiu și de resemnare.
În concluzie, prin această poezie, Tudor Arghezi transmite mesajul omului modern, dezorientat pe drumul vieții.
