2 thoughts on “Textul argumentativ – pregătire pentru bacalaureat”
Text trimis de A.O.
În fragmentul dat este prezentată o amintire de a lui Mircea Cărtărescu în care apare marele poet Nichita Stănescu și acesta îi solicită să îl tutuiască. Este discutabil dacă cererea lui Nichita este sinceră, născută din modestie, sau trădează un orgoliu ascuns.
Eu consider că Nichita este sincer și modest în cererea sa de a fi tutuit.
Un prim argument este faptul că această cerință a fost formulată, având în vedere: diferența de vârstă, de intelect și de plasare în ierarhia socială a celor doi interlocutori. Consider că această cerere, formulată de o personalitate respectată, este o dovadă de modestie.
Un al doilea argument îl constituie faptul că Mircea Cărtărescu îi respectă solicitarea în viitor. Asta înseamnă că el a considerat solicitarea lui Nichita Stănescu sinceră.
În concluzie, consider că cererea lui Nichita Stănescu este sinceră deoarece solicită apropierea cu confratele său mai tânăr în ciuda diferențelor dintre ei. De asemenea, faptul că Mircea Cărtărescu îi consideră solicitarea una sinceră îmi întărește opinia.
Text trimis de I. N.
Textul evocă figura marelui poet Nichita Stănescu. Mircea Cărtărescu povestește cum l-a cunoscut la o masă la restaurantul scriitorilor. A fost atât de intimidat încât o jumătate de oră nu a putut scoate o vorbă. Intrigat de atitudinea tânărului, Nichita Stănescu i s-a adresat direct, cerându-i să-l tutuiască. Întrebarea care se pune este dacă, prin această solicitare, marele poet a dat dovadă de modestie sinceră sau de orgoliu ascuns. În opinia mea, este vorba despre orgoliu. Pe ce mă bazez? Pe câteva vorbe aparent inofensive, dar care trădează de fapt ego-ul exacerbat al scriitorului.
În primul rând, să analizăm enunțul „ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume”. Este în același timp, un atac direct la adresa interlocutorului (reproșându-i o presupusă judecată ofensatoare), dar și o afirmare ironică a propriei valori: propoziția „sunt cel mai prost poet din lume” trebuie citită pe dos, agresiv-orgolios („sunt cel mai bun poet din lume”). Așadar, Nichita Stănescu încearcă din start să-și inhibe presupusul critic și să-și afirme superioritatea. Orgoliu maxim.
În al doilea rând, comparația cu Dumnezeu trădează și ea un imens orgoliu. E adevărat că vorbele par să spună altceva (dacă lui Dumnezeu îi spui „tu”, când te rogi, mie, care nu sunt Dumnezeu, de ce nu-mi spui?). Dar numai faptul – enormitatea! – că s-a putut gândi la ea, pentru a-și convinge interlocutorul să-l tutuiască este deja suspect de păcatul orgoliului.
Prin urmare, cred că, sub crusta de modestie afișată cu atâta ostentație, mocnește focul aprig al orgoliului scriitoricesc.
Text trimis de A.O.
În fragmentul dat este prezentată o amintire de a lui Mircea Cărtărescu în care apare marele poet Nichita Stănescu și acesta îi solicită să îl tutuiască. Este discutabil dacă cererea lui Nichita este sinceră, născută din modestie, sau trădează un orgoliu ascuns.
Eu consider că Nichita este sincer și modest în cererea sa de a fi tutuit.
Un prim argument este faptul că această cerință a fost formulată, având în vedere: diferența de vârstă, de intelect și de plasare în ierarhia socială a celor doi interlocutori. Consider că această cerere, formulată de o personalitate respectată, este o dovadă de modestie.
Un al doilea argument îl constituie faptul că Mircea Cărtărescu îi respectă solicitarea în viitor. Asta înseamnă că el a considerat solicitarea lui Nichita Stănescu sinceră.
În concluzie, consider că cererea lui Nichita Stănescu este sinceră deoarece solicită apropierea cu confratele său mai tânăr în ciuda diferențelor dintre ei. De asemenea, faptul că Mircea Cărtărescu îi consideră solicitarea una sinceră îmi întărește opinia.
Text trimis de I. N.
Textul evocă figura marelui poet Nichita Stănescu. Mircea Cărtărescu povestește cum l-a cunoscut la o masă la restaurantul scriitorilor. A fost atât de intimidat încât o jumătate de oră nu a putut scoate o vorbă. Intrigat de atitudinea tânărului, Nichita Stănescu i s-a adresat direct, cerându-i să-l tutuiască. Întrebarea care se pune este dacă, prin această solicitare, marele poet a dat dovadă de modestie sinceră sau de orgoliu ascuns. În opinia mea, este vorba despre orgoliu. Pe ce mă bazez? Pe câteva vorbe aparent inofensive, dar care trădează de fapt ego-ul exacerbat al scriitorului.
În primul rând, să analizăm enunțul „ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume”. Este în același timp, un atac direct la adresa interlocutorului (reproșându-i o presupusă judecată ofensatoare), dar și o afirmare ironică a propriei valori: propoziția „sunt cel mai prost poet din lume” trebuie citită pe dos, agresiv-orgolios („sunt cel mai bun poet din lume”). Așadar, Nichita Stănescu încearcă din start să-și inhibe presupusul critic și să-și afirme superioritatea. Orgoliu maxim.
În al doilea rând, comparația cu Dumnezeu trădează și ea un imens orgoliu. E adevărat că vorbele par să spună altceva (dacă lui Dumnezeu îi spui „tu”, când te rogi, mie, care nu sunt Dumnezeu, de ce nu-mi spui?). Dar numai faptul – enormitatea! – că s-a putut gândi la ea, pentru a-și convinge interlocutorul să-l tutuiască este deja suspect de păcatul orgoliului.
Prin urmare, cred că, sub crusta de modestie afișată cu atâta ostentație, mocnește focul aprig al orgoliului scriitoricesc.